Unire sau cucerire? Moștenirea lui Mihai Viteazul, dezbătută la Cluj

Evenimentul din 17 februarie 2026 i-a avut ca invitați pe dr. Ovidiu Ghitta (UBB), dr. Doru Țuinea (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”) și cercetătorul Géza Hegyi (Institutul de Cercetare „Jakó Zsigmond”), care au propus o analiză comparativă și nuanțată a contextului politic, militar și simbolic al momentului 1600. 

Contextul: Liga Sfântă și echilibrul fragil al regiunii 

Discuția a pornit de la realitățile politice ale ultimului deceniu al secolului al XVI-lea. Mihai Viteazul nu apare inițial ca „unificator”, ci ca actor al conflictului antiotoman, integrat în mecanismul Ligii Sfinte. 

Dr. Doru Țuinea a subliniat caracterul pragmatic al implicării lui Mihai: „Liga Sfântă e o alianță antiotomană, inițiată de regulă de papalitate, și principalii sprijinitori ai Legii Sfinte sunt întotdeauna habsburgii. Mihai Viteazul a dorit de la început să intre în relații directe cu habsburgii, dar nu a avut această ocazie în primii ani, și atunci trimite soli în Transilvania și, prin intermediul lui Sigismund Báthory, aderă la Liga Sfântă.” 

În acest context, Transilvania, Țara Românească și Moldova nu acționau izolat, ci ca piese într-un joc geopolitic mai amplu, dominat de Imperiul Otoman, Casa de Habsburg și Polonia. 

Géza Hegyi a subliniat, de asemenea, că motivația principală a lui Mihai Viteazul trebuie înțeleasă în contextul mai larg al războaielor antiotomane: în primul rând ca o acțiune de tip cruciat, legată de apărarea creștinătății, și abia apoi ca afirmare a propriei puteri. El a atras atenția că luptele purtate de Mihai Viteazul făceau parte dintr-un conflict de amploare al Ligii Sfinte, ale cărui centre principale se aflau în interiorul bazinului carpatic (Ungaria, Slovacia, Croația de astăzi), în timp ce Transilvania și Țara Românească reprezentau fronturi secundare. Din acest motiv, Hegyi a avertizat asupra riscului de a supradimensiona rolul evenimentelor locale, pledând pentru o lectură mai contextualizată, care să recunoască succesele obținute, dar fără a le izola de cadrul european mai larg. 

Cucerire sau unire? 

Unul dintre punctele centrale ale dezbaterii a fost terminologia: vorbim despre o „cucerire” sau despre o „unire”? 

Dr. Ovidiu Ghitta a arătat că ambii termeni au fost utilizați în istoriografia românească, iar problema este mai degrabă de definire decât de opoziție ideologică: „N-avea cum să fie o unire în sens național, care să se bazeze pe un proiect național, pe ideea de unire a tuturor românilor într-un singur stat. E un anacronism.” În același timp, el a subliniat existența unui precedent confederativ inițiat chiar de Sigismund Báthory în 1595, înainte de intervenția lui Mihai în Transilvania. 

Dr. Doru Țuinea a formulat poziția sa astfel: „Din punctul meu de vedere, și cred că lucrurile sunt destul de clare, vorbim despre o cucerire militară, pe care Mihai a organizat-o și a gândit-o preluând proiectul care exista în Transilvania.” 

Géza Hegyi a arătat, de asemenea, că percepția domniei lui Mihai Viteazul în Transilvania nu a fost una pozitivă, fiind privită mai degrabă ca o cucerire decât ca o integrare legitimă. Deși stările transilvănene au acceptat, din constrângere, autoritatea lui Mihai Vodă, ele au rămas distante față de sistemul său de guvernare. Hegyi a subliniat că Mihai a păstrat în mare parte structurile administrative existente (cancelaria, secretarii și comisiile), iar schimbările operate, inclusiv numirea unor oameni proprii în anumite cetăți, nu au constituit o politică coerentă, dură sau inovatoare, nici una explicit anti-nobiliară. 

Totuși, după victoria de la Șelimbăr, Mihai s-a comportat instituțional ca principe al Transilvaniei, convocând diete și exercitând prerogativele puterii. 

Relația cu secuii și politica internă 

Un capitol important al discuției a fost colaborarea lui Mihai Viteazul cu secuii, ale căror privilegii fuseseră afectate anterior de principii Báthory. 

Dr. Țuinea a explicat: „Mihai Viteazu a colaborat cu secuii și în aceste campanii, dar mai ales înainte de bătălia de la Șelimbăr.” El a confirmat privilegiile secuiești și i-a integrat în structurile militare și administrative, însă politica sa fiscală a fost împovărătoare, generând tensiuni în rândul nobilimii și orașelor transilvănene. 

Géza Hegyi a sintetizat percepția istoriografiei maghiare: „În general, aș zice despre istoriografia maghiară că în ea, însuși persoana și momentul acesta de 1600 nu are o pondere atât de mare ca în istoriografia română.” 

Mitul lui Mihai Viteazul 

O parte consistentă a dialogului a fost dedicată construcției mitului lui Mihai Viteazul, începând cu romantismul pașoptist și culminând cu perioada comunistă. 

Dr. Ghitta a subliniat rolul literaturii și culturii populare în această mitologizare: „Nu doar istoricii contribuie la asta, ba dimpotrivă.” Filmele anilor ’70–’80, manualele și literatura pentru tineret au consolidat imaginea unui Mihai Viteazul eroic, unificator și martir. 

Despre transformarea simbolică a personajului, dr. Ghitta a remarcat: „El este personajul istoric care a murit și care trebuie răzbunat.” 

Dr. Marius Turda adaugă: „Într-adevăr, discuția nu este controlată de istorici. Am discutat aceste lucruri și în temele precedente și vom reveni la ele, să vedem aceste fire nevăzute. Pentru că aceste mituri continuă să alimenteze pasiuni etno-naționaliste, continuă să sugereze o anumită narațiune despre trecut, continuă să-i facă pe unii mai sensibili.” 

Astfel, Mihai Viteazul a devenit, mai ales în contextul Primului Război Mondial, un simbol mobilizator, asociat ideii de unitate națională și legitimat ulterior prin alegerea simbolică a orașului Alba Iulia în 1918. 

În final, invitații au reflectat asupra rolului istoricului în societatea contemporană. Dr. Doru Țuinea a formulat o observație esențială: „Citim istorie ca să descoperim lucruri sau citim istorie ca să ne validăm anumite convingeri?”  

El a atras atenția asupra faptului că istoriografia anilor ’70–’80 a fost profund marcată de controlul regimului comunist, iar chiar și istorici importanți ai epocii au ajuns să servească discursuri ideologice, fără a se adapta ulterior la exigențele unei cercetări bazate pe surse și documente. În acest context, Țuinea a remarcat că multe teme și mituri istorice au fost ulterior confiscate de actori cu agende politice, ceea ce a marginalizat vocile specialiștilor și a contribuit la retragerea istoricilor din spațiul public, în favoarea unui discurs purtat în cercuri restrânse, academice. 

Invitatul a concluzionat: „Marele lucru pe care trebuie să-l facă istoricul este să te ajute să formulezi întrebări, să nu iei o opinie ca fiind definitivă. A ne pune întrebări este rostul cunoașterii omenești.” 

Seria de evenimente publice „Românii și maghiarii în oglinda trecutului comun” continuă cu cea de-a patra temă - „Religie, etnicitate și condiție socială: răscoale țărănești de la Dózsa la Cloșca”, care va fi dezbătută pe data de 17 martie, de la ora 18:00, la sediul MCC Cluj-Napoca de la Hotel Belvedere.  

Puteți urmări înregistrările complete ale discuțiilor din cadrul seriei pe canalul de Youtube al MCC.