Reading time: 6 minutes

Pe 5 mai 2026, la Centrul MCC din Cluj, a avut loc evenimentul „Un sfârșit și un început: Trianon”, parte a seriei „Românii și maghiarii în oglinda istoriei comune”, organizată de Mathias Corvinus Collegium și moderată de istoricul Dr. Marius Turda. Istoricii Dr. Lucian Leuștean, Dr. Sárándi Tamás și Dr. Victor Rizescu au discutat despre una dintre cele mai sensibile teme ale istoriei Europei Centrale: Tratatul de la Trianon și consecințele sale asupra relațiilor româno-maghiare.

Dezbaterea a propus o abordare comparativă și echilibrată a momentului 1920, punând accent nu doar pe consecințele politice ale tratatului, ci și pe dimensiunea sa simbolică, emoțională și culturală. 

Un imperiu în colaps 

Moderatorul Marius Turda a deschis discuția evocând trauma colectivă resimțită în Ungaria după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și pierderea unor teritorii vaste: „În 1900, Ungaria era o țară care se dezvoltase extraordinar de mult economic și cultural. Budapesta, la 1900, era al doilea oraș după New York ca dezvoltare urbană. 20 de ani mai târziu, totul se prăbușește. Ajungem la un moment în care, pentru mulți, ceea ce profețeau poeții romantici de la ’48, acea moarte proverbială a națiunii, s-a împlinit la Trianon, în 1920.” 

Istoricul Sárándi Tamás a urmărit originile prăbușirii monarhiei habsburgice încă din vara anului 1914, amintind poziția prudentă a premierului maghiar Tisza István față de intrarea în război: „Nu a vrut ca monarhia să declare război împotriva Serbiei, pentru că știa că dacă monarhia intră în război, atunci își riscă existența.” 

În octombrie 1918, Tisza István a ținut un discurs în Parlament în care a recunoscut că intrarea monarhiei în Primul Război Mondial fusese o greșeală. În același timp, susținea că Ungaria nu putea evita războiul cu Serbia. „Puțini au înțeles atunci că cuvintele lui Tisza, prin care recunoștea că monarhia a pierdut războiul, însemnau, de fapt, că nu doar războiul fusese pierdut, ci și că, din punct de vedere politic și diplomatic, acela era începutul sfârșitului Ungariei”, a adăugat Sárándi Tamás.

Potrivit istoricului, elitele maghiare au înțeles prea târziu amploarea schimbărilor care aveau să urmeze. Ideile federaliste formulate de Oszkár Jászi în 1918 au reprezentat prima încercare serioasă de reorganizare a statului maghiar pe baze democratice, însă contextul era deja ireversibil. Liderii românilor transilvăneni își asumaseră clar proiectul unirii cu România.

Autodeterminare, frontiere și interese geopolitice 

În intervenția sa, Victor Rizescu a analizat ambiguitățile principiului autodeterminării naționale promovat de președintele american Woodrow Wilson. Acesta a subliniat faptul că idealismul wilsonian a coexistat permanent cu interese geopolitice și economice concrete: „Ceea ce s-a numit mai mult sau mai puțin emfatic autodeterminare în 1919-1920 a fost, de fapt, un determinism național, o retrasare a granițelor pe baze etnografice.” 

Discuția a evidențiat faptul că noile frontiere nu au fost trasate exclusiv după criterii etnice. Factori economici și strategici au avut un rol esențial. Rizescu a oferit exemplul căii ferate Arad–Oradea–Satu Mare, care a influențat delimitarea frontierei româno-maghiare: „Granița româno-maghiară, după criterii etnografice, ar fi fost trasată mai la est cu 20 de kilometri, dar a fost trasată în felul în care o știm, din motive economice, pentru a plasa de partea românească a graniței linia ferată esențială pentru supraviețuirea economică a statului român în acea vreme.” 

Lucian Leuștean a subliniat că destrămarea Imperiului Austro-Ungar a fost determinată în primul rând din interior: „Imperiul Austro-Ungar s-a prăbușit nu printr-o acțiune externă, ci s-a prăbușit din interior. Iar cei care au anunțat prima oară că Imperiul nu mai există au fost austriecii.” Potrivit istoricului, atât elitele austriece, cât și cele maghiare sperau încă să păstreze măcar o parte din vechea structură imperială, chiar dacă înțelegeau că integritatea teritorială nu mai putea fi salvată complet. De aici s-a născut și șocul profund provocat de anii 1918–1920. „Lucrurile au fost neașteptat de brutale”, a adăugat istoricul ieșean.

„Maghiarii au avut o influență europeană majoră pe perioada dualismului. Ei credeau că a venit momentul splendid de grație în care vor putea avea Ungaria așa cum visau. Problema era că toți voiau, în momentul ăla, visul lor național. Românii voiau România Mare, austriecii voiau Austria Mare și tot așa. Lucrurile astea au devenit contradictorii și ele au intrat în conflict. Războiul Mondial s-a încheiat, dar, de fapt au continuat confruntările militare peste tot în Europa Centrală și în Răsărit”, a detaliat Lucian Leuștean.

Plebiscitul și disputele memoriei istorice 

Lucian Leuștean a abordat și dezbaterea legată de ideea unui eventual plebiscit în Transilvania după Primul Război Mondial, subliniind că astfel de speculații țin mai degrabă de istoria contrafactuală decât de cercetarea istorică propriu-zisă. A criticat atât interpretările care susțin că rezultatul ar fi fost diferit, cât și formula des întâlnită în istoriografia română potrivit căreia Adunarea de la Alba Iulia ar fi fost „o adunare națională cu caracter plebiscitar”. 

În opinia sa, momentul din 1 Decembrie 1918 nu poate fi echivalat cu un plebiscit în sensul modern al termenului, întrucât organizarea unui astfel de vot depinde de numeroși factori – de la cine formulează întrebarea și cine organizează consultarea, până la contextul militar și politic în care aceasta are loc. Totodată, istoricul a atras atenția asupra faptului că plebiscitele au fost folosite de-a lungul istoriei și ca instrumente politice sau propagandistice.

Trauma Trianonului și posibilitatea conviețuirii 

Pe parcursul serii, participanții au discutat și despre radicalizarea societăților după război și despre modul în care trauma Trianonului a continuat să influențeze politica și memoria colectivă în Ungaria și în Transilvania.

În partea finală a evenimentului, discuția s-a mutat spre prezent și spre posibilitatea unei conviețuiri bazate pe acceptarea istoriei și a realităților contemporane. Sárándi Tamás a propus o reinterpretare a datei de 4 iunie 1920, văzută nu doar ca o traumă, ci și ca momentul formării comunității maghiare din Transilvania: „4 iunie poate fi considerată data nașterii comunității maghiare din Transilvania, care atunci, de fapt, s-a format ca o minoritate forțată din cauza Trianonului.” 

În intervențiile din public, unul dintre participanți a încheiat în spiritul serii, afirmând: „Care este compromisul între pierdere și câștig? Eu cred că ar trebui să nu mai considerăm nici pierderea, nici câștigul, să nu le mai considerăm în termenii aceștia. La nivel istoric, este absolut indicat să discutăm în detaliu și să cercetăm, dar, la nivelul vieții cotidiene, cred că soluția este să ne concentrăm asupra problemelor care vin peste noi acum și care nu sunt ușoare, decât să încercăm să rezolvăm ceva care nu se poate rezolva de acum 100 de ani.”