Răscoalele din Transilvania: de la Dózsa la Cloșca, o istorie a oamenilor simpli

Curatoriată și moderată de istoricul Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University, seria alcătuită din 11 evenimente adresate publicului larg își propune să ofere o perspectivă comparativă și echilibrată asupra istoriei României și a Transilvaniei. Prin reunirea pe scenă a unor istorici români și maghiari, inițiativa urmărește analizarea riguroasă a unor teme care au generat, de-a lungul timpului, interpretări divergente în cele două spații istoriografice.

La dezbatere au participat Dr. Attila Hunyadi, conferențiar la Departamentul de Istorie în limba maghiară, UBB și cercetător MCC, Dr. Vasile Mihai Olaru, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române și Claudiu Pădurean, istoric și jurnalist.

Discuția a propus o schimbare de perspectivă asupra trecutului. Așa cum sublinia moderatorul Marius Turda: „Ideea era să ne concentrăm puțin și pe alte figuri ale acestei istorii comune, care nu sunt neapărat din elita culturală sau religioasă sau politică, regi, principi, domnitori, cum am făcut până acum, și să ne uităm la oamenii ca noi, oamenii simpli. Și să oferim o înțelegere a istoriei comune care vine de jos în sus.”

Această abordare a permis reinterpretarea unor momente-cheie, de la răscoala de la Bobâlna (1437), la mișcarea lui Gheorghe Doja/Dózsa György (1514) și până la revolta lui Horea, Cloșca și Crișan (1784).

Solidarități sociale dincolo de etnie

Una dintre ideile centrale ale dezbaterii a fost faptul că, în Evul Mediu și începutul epocii moderne, conflictele sociale nu erau structurate în primul rând pe criterii etnice.

Răscoala de la Bobâlna oferă un exemplu relevant în acest sens. În documentele vremii apare formularea: „universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transsylvaniae”, care indică o solidaritate între țăranii maghiari și români, uniți nu prin identitate etnică, ci prin condiția socială comună. „Solidaritățile erau dincolo de etnicism”, clarifica Vasile Mihai Olaru.

Această perspectivă contrazice interpretările simplificatoare moderne, care proiectează conflicte naționale asupra unei epoci în care acestea nu aveau încă relevanță.

Idealurile de justiție socială ale răscoalei, influențate probabil de husiți, au fost inițial moderate, vizând limitarea obligațiilor iobăgești, nu desființarea lor, dar s-au radicalizat spre final, pe fondul tergiversărilor nobilimii. Vasile Mihai Olaru precizează: „În ianuarie 1438 deja se radicalizează și se pune problema desființării sau alterării întregului sistem feudal, în momentul în care răscoala devine și antiregală. Pentru că regele, evident, ia partea nobililor.”

Pe lângă dimensiunea socială și economică, religia a jucat un rol esențial în declanșarea și desfășurarea răscoalelor. „Un factor care a contat atunci foarte mult și contează și în ziua de azi, a fost cel religios”, a adăugat Marius Turda.

Într-o epocă în care religia structura întreaga existență, revolta socială putea fi percepută și ca un act de dreptate divină.

Claudiu Pădurean explică: „Dacă nu ar fi fost acest element comun: religia, predica, lupta pentru eliberarea locurilor sfinte, atunci mulți nu ar fi luptat sub același steag, indiferent de limba pe care o vorbeau, de starea socială, de starea materială și așa mai departe. Și probabil că fără acest spirit al dreptății, poate nu s-ar fi produs această coagulare.”

Răscoala lui Dózsa, un punct de cotitură social și politic

Răscoala din 1514, condusă de Dózsa György, marchează un moment de cotitură. Inițial organizată ca o cruciadă împotriva otomanilor, mișcarea s-a transformat rapid într-o revoltă socială.

Participanții au subliniat caracterul dramatic al conflictului și consecințele sale. Execuția brutală a lui Dózsa a rămas emblematică pentru violența epocii și pentru modul în care autoritățile răspundeau contestării ordinii sociale. 

Dózsa a pornit în primăvara anului 1514 din Buda, iar după câteva săptămâni de mobilizare și confruntări, trupele sale au ajuns la Timișoara în iulie, unde mișcarea s-a încheiat cu înfrângerea decisivă a răsculaților. „Nu avea nicio șansă împotriva armatei lui Szapolyai János”, a explicat Attila Hunyadi.

Pintea și mobilitatea socială a „micii nobilimi”

Discuția a avansat cronologic către epoca modernă timpurie, evidențiind rolul micii nobilimi, o categorie aflată între elite și țărănime. Așa cum explică Marius Turda, figura lui Pintea ilustrează mobilitatea socială a micii nobilimi din epocă, un grup intermediar, capabil să urce pe scara socială prin educație, carieră militară sau alianțe, dar a cărui imagine a fost ulterior puternic mitologizată în imaginarul colectiv.

Vasile Mihai Olaru precizează: „Pintea este chiar exponentul acestei nobilimi condiționare, a cărei condiție de nobilitate era condiționată. Trebuia să presteze ceva, în cazul lui, servicii militare. Toată această nobilime măruntă, din zona unde se și manifestă mișcarea lui, este într-un pericol de declasare puternic, odată cu intrarea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor.”

Această insecuritate socială explică implicarea unor astfel de personaje în conflicte și revolte. Nu era vorba doar de solidaritate cu țăranii, ci și de propria supraviețuire socială. „Aici cred că putem face o paralelă cu clasa de mijloc, care este terorizată de pericolul de a cădea mai jos, de a deveni iobagi. Ei nu luptau ca să înlăture iobagii, ăsta e unul dintre miturile legate de Pintea”, a detaliat Vasile Mihai Olaru.

Horea, Cloșca, Crișan și începuturile modernității politice

Răscoala din 1784 aduce în prim-plan o nouă dimensiune: începuturile modernității politice. Țăranii nu mai acționează doar spontan, ci formulează revendicări articulate, inclusiv prin petiții. Hunyadi Attila explică faptul că această răscoală a fost susținută de iobagii trezoreriei, care au formulat revendicări prin petiții colective adresate Curții imperiale, sprijiniți de canceliști români, iar violențele s-au îndreptat atât împotriva arendașilor, cât și a nobililor, aceștia din urmă devenind victime colaterale ale conflictului dintre stat și țărani.

Acest fenomen a fost evidențiat în mod explicit: „Se creează deja această idee că trebuie să ne exprimăm cumva doleanțele […] și scriem o petiție”, explica Marius Turda.

Totodată, contextul absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea a contribuit la apariția unor așteptări noi: „politica de a introduce reforme de sus, modernizare top-down.” 

Însă, atunci când revolta a scăpat de sub control, reacția autorităților a fost dură, iar liderii au avut același destin tragic ca și predecesorii lor. „În momentul în care răscoala a luat amploare, ea a fost dezavuată chiar de Iosif al II-lea, pentru că el avea voie să facă reforme, alții nu aveau voie să înceapă așa ceva”, a clarificat Vasile Mihai Olaru.

Această răscoală este percepută ca una predominant românească, atât de participanți, care se autodefinesc astfel, cât și de observatorii epocii, chiar dacă au existat și contribuții minoritare din partea altor grupuri etnice.

Mit, memorie și istorie

În final, dezbaterea a ridicat și problema mitologizării acestor figuri istorice. De-a lungul timpului, Dózsa, Pintea sau Horea au fost transformați în simboluri, fie ale luptei sociale, fie ale identității naționale.

Dar, dincolo de mituri, rămâne esențială înțelegerea contextului lor real. Așa cum remarca unul dintre participanți: „fără ei nu înțelegem nimic […] fără ei nu înțelegem dinamica acestor societăți”.

Evenimentul a demonstrat că istoria Transilvaniei nu poate fi redusă la conflicte etnice sau la acțiunile elitelor. Răscoalele țărănești reflectă tensiuni sociale, economice și religioase complexe, dar și încercări timpurii de afirmare a drepturilor.